Numai jertfa de sine a dreptului, bazata pe puterea INVIERII, poate acoperi cu iubire slabiciunile lasate in firea vamesului de multele lui patimi.

De aceea este atat de paradoxala pedagogia iconomica a mantuirii , prin care tot dreptului, care deja se jertfea , i se cere o jertfa si mai mare, pentru ca astfel se apropie mai mult de Dumnezeu, adica de modelul de chenoza si de JERTFA a lui Hristos, iar acestei jertfe a dreptului i se impartaseste din puterea mantuitoare a INVIERII, prin modelul careia este salvat si vamesul.

Iar fariseul arata neputinta firii umane de a intelege aceasta noua putere de jertfa care i se cere, pentru ca nu vrea sa primeasca iubirea noua daruita prin Hristos TUTUROR, adica si vamesilor care nu se mai puteau ridica singuri din patimi, si trebuiau ajutati de jertfa lui Dumnezeu si a fariseilor.

Paradoxul neputintei dreptului, a fariseului, de a se jertfi pe sine mai mult, desi el primise mai mult si avea de unde sa dea , ne inalta la alt paradox , cel al comparatiei intre indreptatirea primita de vames dupa rugaciunea lui de pocainta, considerata mai mare fata de indreptatirea de dupa rugaciunea de multumire a fariseului, pentru ca de fapt prezenta lui HRISTOS redefinea standardele pacatului pentru drepti , de la calcarea legii prin fapte la “tot ce nu vine din incredintare este pacat”, adica de la inaltimea revelatiei Noului Testament, a jertfei ce duce la INVIERE.

Dragostea este născută de nepătimire

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa
Lui şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

Cel ce are mintea pironită în dragostea de
Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul
său, ca pe ceva străin.

Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e
născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că
nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

Când mintea porneşte în focul dragostei spre
Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru
oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea
nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de
Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele,
când răsare soarele.

Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea
dumnezeiască. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată.
Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din
toate cele ce sunt.

Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţă
dumnezeiască şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte
nemărginirea dumezeiască, atunci copleşită de prezenţa
dumnezeiască, se trezeşte la simţirea smereniei sale
asemenea dumnezeiescului Isaia şi rosteşte cu uimire
cuvintele Proorocului: «O, nenorotitul de mine! Sunt
pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în
mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu
ochii mei pe împăratul Domnul Savaot».

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu
iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are
plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea
când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu
bucurie mare şi negrăită.

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL

18. Cel ce se roagă nu trebuie să se oprească vreodată
din urcuşul spre înălţime, care duce la Dumnezeu. Căci
precum ca un urcuş din putere spre putere trebuie înţeleasă
înaintarea în lucrarea virtuţilor şi ca un şi mai mare urcuş
din slavă în slavă sporirea în cunoştinţele duhovniceşti ale
contemplaţiei şi trecerea de la litera Sfintei şi
dumnezeieştei Scripturi la duhul ei, tot aşa trebuie să facă
şi cel ce a ajuns în locul rugăciunilor: să-şi ridice mintea
de la cele omeneşti şi cugetul sufletului spre cele mai
dumnezeieşti;…

SFANTUL MAXIM , FILOCALIA PAG. 209

 
Aici apar mai întâi iarăşi cele trei trepte, din care ultima aici e
numită a rugăciunii: a) făptuitorul, b) cunoscătorul şi c) rugătorul, care
e mai aproape de Dumnezeu. Primul trebuie să înainteze din virtute în
virtute (virtutea e numită aici putere). Al doilea, din cunoştinţă în
cunoştinţă, la o tot mai duhovnicească şi mai adâncă înţelegere a
raţiunilor divine din natură şi Scriptură. Al treilea, care s-a ridicat
peste cele de la rnijloc, direct la cele dumnezeieşti, să înainteze spre
cele ce sunt tot mai dumnezeieşti. Energiile dumnezeieşti coborâte la
noi sunt infinite, dar ele se întind în sus până în sânul fiinţei divine pe
o scară infinită. Căci fiinţa divină este “de infinite ori infinit” rnai
presus de energiile Sale infinite (Capit. theol. I, 49).
Energiile acestea, acomodate treptelor noastre de înţelegere şi de
cuprindere şi necesităţilor creerii şi guvernării unor făpturi finite, sunt
Sofia sau Dumnezeu coborât lângă lume. În cuprinsul ei se face
urcuşul etern al oamenilor şi al îngerilor. În acest sens spune Sf.
Grigorie de Nisa în “Viaţa lui Moise” că pe de o parte omul “stă” în
urcuşul lui (se opreşte), adică nu mai cade de unde este, dar pe de alta
înaintează etern. Această înaintare necontenită e descrisă şi în cap. 19.

nota, PARINTELE STANILOAE

SFANTUL MAXIM , FILOCALIA II, Pag. 335

Sfantul Maxim

Sfantul Maxim cunoaste doua faze (etape) in inaltarea (URCUSUL) celui CREDINCIOS spre Dumnezeu: starea FAPTUIRII sau a dobandirii virtutilor prin fapte, prin care omul se curateste de patimi si imprima in viata sa virtutile ca deprinderi rationale si starea CONTEMPLATIVA sau a vederii clare a Logosului, care a trecut peste starea faptuirii. Cel aflat in starea FAPTUIRII poate fi RETINUT MEREU IN ACEASTA STARE DACA CEDEAZA IN LUPTA CU ISPITELE..

P Staniloae , note

Ordinea cea bună a Sf. Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala din afară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit temători…

Cel ce se teme de Domnul, (cel ce se teme de Dumnezeu ca judecator) o dată ce s-a întors cu totul de la petrecerea veche în stricăciunea patimilor şi şi-a închinat din pricina temerii inima poruncilor dumnezeieşti, nu e lipsit de vreunul din bunurile care se cuvin începătorilor, chiar dacă n-a dobândit încă deprinderea nestrămutată a virtuţilor şi nu s-a făcut părtaş de înţelepciunea ce grăieşte din cei înţelepţi.

Nu le lipseşte aşadar, după fericitul David, nimic temătorilor întrucât sunt temători, chiar dacă nu are temătorul plinătatea şi desăvârşirea unirii mijlocite cu Cuvântul, aşa cum o au cei ce-L iubesc pe Domnul. Căci fiecare se bucură de DESAVARSIRE “în rândul cetei sale”, după locul ce i-a fost rânduit, măcar că unul este mai presus decât altul, după calitatea şi mărimea vârstei duhovniceşti.

Desigur, pentru că, după cum am spus, temerea fiind îndoită, una este curată şi alta necurată.

Astfel temerea ce se naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având drept pricină a naşterii sale păcatul, întrucât nu e curată nu va rămâne pentru totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul, prin pocăinţă.
Raspunsuri catre Talasie p 63-66

Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate.

De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea,

de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplaţia.

Cea dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi din nădejdea cea bună;

cea de a doua din dragostea dumnezeiască şi din
curăţia cea mai deplină.

Semnele prin care cunoaştem că
am ajuns la măsura celei dintâi le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este.

Iar semnele celei de-a doua stau
în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită, şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe
Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare.

Atunci, mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El.    

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL

Vorbim de rugaciunea curata a mirenilor ravnitori, evlaviosi, lucratori pentru dobandirea virtutilor, pentru implinirea poruncilor, pentru curatia mintii si a inimii, pentru nepatimirea inteleasa in legatura cu Bunatatea, adica nepatimirea fata de rau, sa nu mai fii inclinat spre rau fara voia ta.

Este totusi vorba de multa osteneala pentru deprinderea cu toate randuielile Bisericii, pentru sporirea luarii aminte la urmarile primirii Sfintelor Taine , adica sa fim atenti la indemnurile Duhului Sfant puse in CONSTIINTA BUNA , indemnuri pentru fiecare imprejurare din fiecare zi. Si sa deosebim de aceste indemnuri pe cele inselatoare, care sunt si ele ingaduite spre a capata discernamant si a ne intari in CREDINTA FARA INDOIELI, ca Dumnezeu randuieste TOTUL SPRE FOLOS. DAR FOLOS PENTRU CER , nu folos pentru cat mai multe placeri, distractii si viata materiala usoara. Atractia spre o viata materiala imbelsugata ne-o da PACATUL STRAMOSESC, adica o atentie mai mare spre TRUP si viata lui, cea biologica, decat spre SUFLET, care desi nevazut este cel care sustine si viata biologica.

INCEPUTUL BUN, adica al BUNATATII INTREGI, vine foarte greu, dupa ANI DE VIATA BISERICEASCA, de truda cu citirea de rugaciuni ale Bisericii, de ZIDIRE A UNEI VIETI LAUNTRICE A DUHULUI, ADICA A OMULUI NOU , in care HRISTOS este CEL care traieste si nu eul.

Pentru un crestin ortodox botezat din pruncie, care cunoaste randuielile cerute la liturghie si le-a si urmat dupa puteri si imprejurari, mai bine sau mai putin, si mai stie ca darurile primite la botez trebuie puse in lucrare in mod constient si liber, si ca harul vine numai in Biserica , si numai prin Sfintele Taine, care a si pus multe inceputuri bune , poate in fiecare zi, este de stiut ca toate acestea raman trupesti, si nu sunt adevarate la judecata finala, decat daca vor ajunge pana la sfarsit, chiar si pe patul de moarte, ca talharul de pe cruce, sa stie in inima lor ca Dumnezeu este prezent atunci cand se roaga Lui, si doar asa vor capata si bunul simt sa se roage ce se cuvine in starea in care se afla, adica de talhari, si nu in care s-au amagit pana atunci ca ar fi, adica de buni crestini, ceea ce echivaleaza cu situatia fariseului din pilda.