INCEPUTUL VAMESULUI SI AL FARISEULUI

Inaltimea trairii crestine, cu puteri de dincolo de natura umana, se arata in noul statut cerut dreptului din Vechiul Testament, de a se ridica la desavarsire, la indumnezeire, adica la iubirea jertfelnica, prin care sa poata primi pe vames si sa intre intr-o relatie cu el, pentru mantuirea tuturor.

Numai jertfa de sine a dreptului, bazata pe puterea INVIERII, poate acoperi cu iubire slabiciunile lasate in firea vamesului de multele lui patimi.

De aceea este atat de paradoxala pedagogia iconomica a mantuirii , prin care tot dreptului, care deja se jertfea , i se cere o jertfa si mai mare, pentru ca astfel se apropie mai mult de Dumnezeu, adica de modelul de chenoza si de JERTFA a lui Hristos, iar acestei jertfe a dreptului i se impartaseste din puterea mantuitoare a INVIERII, prin modelul careia este salvat si vamesul.

Iar fariseul arata neputinta firii umane de a intelege aceasta noua putere de jertfa care i se cere, pentru ca nu vrea sa primeasca iubirea noua daruita prin Hristos TUTUROR, adica si vamesilor care nu se mai puteau ridica singuri din patimi, si trebuiau ajutati de jertfa lui Dumnezeu si a fariseilor.

Paradoxul neputintei dreptului, a fariseului, de a se jertfi pe sine mai mult, desi el primise mai mult si avea de unde sa dea , ne inalta la alt paradox , cel al comparatiei intre indreptatirea primita de vames dupa rugaciunea lui de pocainta, considerata mai mare fata de indreptatirea de dupa rugaciunea de multumire a fariseului, pentru ca de fapt prezenta lui HRISTOS redefinea standardele pacatului pentru drepti , de la calcarea legii prin fapte la “tot ce nu vine din incredintare este pacat”, adica de la inaltimea revelatiei Noului Testament, a jertfei ce duce la INVIERE.

DESPRE IUBIRE

Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a
sufletului datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre
lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu.

Dragostea este născută de nepătimire

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa
Lui şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

Cel ce are mintea pironită în dragostea de
Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul
său, ca pe ceva străin.

Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e
născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că
nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

Când mintea porneşte în focul dragostei spre
Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru
oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea
nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de
Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele,
când răsare soarele.

Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea
dumnezeiască. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată.
Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din
toate cele ce sunt.

Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţă
dumnezeiască şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte
nemărginirea dumezeiască, atunci copleşită de prezenţa
dumnezeiască, se trezeşte la simţirea smereniei sale
asemenea dumnezeiescului Isaia şi rosteşte cu uimire
cuvintele Proorocului: «O, nenorotitul de mine! Sunt
pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în
mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu
ochii mei pe împăratul Domnul Savaot».

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu
iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are
plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea
când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu
bucurie mare şi negrăită.

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL

TREPTE ALE URCUSULUI DUHOVNICESC

 

18. Cel ce se roagă nu trebuie să se oprească vreodată
din urcuşul spre înălţime, care duce la Dumnezeu. Căci
precum ca un urcuş din putere spre putere trebuie înţeleasă
înaintarea în lucrarea virtuţilor şi ca un şi mai mare urcuş
din slavă în slavă sporirea în cunoştinţele duhovniceşti ale
contemplaţiei şi trecerea de la litera Sfintei şi
dumnezeieştei Scripturi la duhul ei, tot aşa trebuie să facă
şi cel ce a ajuns în locul rugăciunilor: să-şi ridice mintea
de la cele omeneşti şi cugetul sufletului spre cele mai
dumnezeieşti;…

SFANTUL MAXIM , FILOCALIA PAG. 209

 
Aici apar mai întâi iarăşi cele trei trepte, din care ultima aici e
numită a rugăciunii: a) făptuitorul, b) cunoscătorul şi c) rugătorul, care
e mai aproape de Dumnezeu. Primul trebuie să înainteze din virtute în
virtute (virtutea e numită aici putere). Al doilea, din cunoştinţă în
cunoştinţă, la o tot mai duhovnicească şi mai adâncă înţelegere a
raţiunilor divine din natură şi Scriptură. Al treilea, care s-a ridicat
peste cele de la rnijloc, direct la cele dumnezeieşti, să înainteze spre
cele ce sunt tot mai dumnezeieşti. Energiile dumnezeieşti coborâte la
noi sunt infinite, dar ele se întind în sus până în sânul fiinţei divine pe
o scară infinită. Căci fiinţa divină este “de infinite ori infinit” rnai
presus de energiile Sale infinite (Capit. theol. I, 49).
Energiile acestea, acomodate treptelor noastre de înţelegere şi de
cuprindere şi necesităţilor creerii şi guvernării unor făpturi finite, sunt
Sofia sau Dumnezeu coborât lângă lume. În cuprinsul ei se face
urcuşul etern al oamenilor şi al îngerilor. În acest sens spune Sf.
Grigorie de Nisa în “Viaţa lui Moise” că pe de o parte omul “stă” în
urcuşul lui (se opreşte), adică nu mai cade de unde este, dar pe de alta
înaintează etern. Această înaintare necontenită e descrisă şi în cap. 19.

nota, PARINTELE STANILOAE

ISPITELE SAU INCERCARI PRIN SUFERINTA

Caci dupa Scriptura, chipul ispitelor e îndoit: unul e prin placere, altul prin durere. Cel dintâi e ales de bunavoie, iar celalalt fara voie. Cel dintâi este nascatorul pacatului si de el ni s-a poruncit sa ne ferim dupa învatatura Domnului, care zice: «Si nu ne duce pe noi în ispita»; sau: «Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita». Iar celalalt este pedepsitorul pacatului, chinuind prin dureri si necazuri dispozitia iubitoare de pacat. De va rabda cineva acest fel de ispita, mai ales acela care nu e pironit de rau, va auzi pe marele Iacob strigând: «Gânditiva la toata bucuria, fratii mei, când veti cadea în ispite felurite, ca încercarea credintei voastre lucreaza rabdare, iar rabdarea dovedirea, iar dovedirea sa-si aiba lucrul desavârsit». Dar amândoua ispitele, pe cea de voie si pe cea fara de voie, le unelteste cu viclesug cel rau: pe cea dintâi, semanându-si neghina si atâtând sufletul prin placerile trupului, ca sa-l înduplece sa-si desfaca dorinta de iubirea dumnezeiasca; iar pe cea de a doua o doreste si o cere cu viclenie, voind sa strice firea prin durere, ca sa sileasca sufletul doborât de dureri sa puna în miscare gândurile de ocara împotriva Facatorului. Dar cunoscând noi planurile vicleanului, sa ne rugam sa nu ne vina ispita de bunavoie, ca sa nu ne desfacem dorinta de iubirea de Dumnezeu; si sa rabdam barbateste pe cea fara de voie, venita cu îngaduinta lui Dumnezeu, ca sa ne aratam punând mai presus decât firea pe Facatorul firii.

SFANTUL MAXIM , FILOCALIA II, Pag. 335

FAPTUIREA

Tot cel ce iubeste MANTUIREA staruie sau in FAPTUIRE sau in CONTEMPLATIE.
… Daca sunt inarmat prin FAPTUIRE pentru lupta impotriva patimilor, dar inca n-am scapat deplin de cursele vrajmasilor ce vor sa ma prinda prin ele si ingadui trupului mangaieri fara dreapta-socoteala, e vadit ca sunt retinut de el, ca unul ce am ales afectiunea fata de el, in loc sa aleg despartirea de el prin virtute. Deci e tras contemplativul, ajuns la o detasare de trup prin deprindere, cand neglijeaza vederile dumnezeiesti, si e retinut FAPTUITORUL care se lupta cu trupul, cand cedeaza in lupta fata de el si alege in locul ostenelilor pentru virtute, care e libertatea sufletului, robia patimilor.

Sfantul Maxim

Sfantul Maxim cunoaste doua faze (etape) in inaltarea (URCUSUL) celui CREDINCIOS spre Dumnezeu: starea FAPTUIRII sau a dobandirii virtutilor prin fapte, prin care omul se curateste de patimi si imprima in viata sa virtutile ca deprinderi rationale si starea CONTEMPLATIVA sau a vederii clare a Logosului, care a trecut peste starea faptuirii. Cel aflat in starea FAPTUIRII poate fi RETINUT MEREU IN ACEASTA STARE DACA CEDEAZA IN LUPTA CU ISPITELE..

P Staniloae , note

DESAVARSIREA INCEPATORILOR IN CREDINTA

~ntrebarea 10
Dacă “cel ce se teme nu e desăvârşit în iubire“, cum “nu le lipseşte nimic celor ce se tem de El”? Iar dacă nu le lipseşte nimic, sunt desăvârşiţi. Dar atunci cum nu e desăvârşit cel ce se teme?

Ordinea cea bună a Sf. Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala din afară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit temători…

Cel ce se teme de Domnul, (cel ce se teme de Dumnezeu ca judecator) o dată ce s-a întors cu totul de la petrecerea veche în stricăciunea patimilor şi şi-a închinat din pricina temerii inima poruncilor dumnezeieşti, nu e lipsit de vreunul din bunurile care se cuvin începătorilor, chiar dacă n-a dobândit încă deprinderea nestrămutată a virtuţilor şi nu s-a făcut părtaş de înţelepciunea ce grăieşte din cei înţelepţi.

Nu le lipseşte aşadar, după fericitul David, nimic temătorilor întrucât sunt temători, chiar dacă nu are temătorul plinătatea şi desăvârşirea unirii mijlocite cu Cuvântul, aşa cum o au cei ce-L iubesc pe Domnul. Căci fiecare se bucură de DESAVARSIRE “în rândul cetei sale”, după locul ce i-a fost rânduit, măcar că unul este mai presus decât altul, după calitatea şi mărimea vârstei duhovniceşti.

Desigur, pentru că, după cum am spus, temerea fiind îndoită, una este curată şi alta necurată.

Astfel temerea ce se naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având drept pricină a naşterii sale păcatul, întrucât nu e curată nu va rămâne pentru totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul, prin pocăinţă.
Raspunsuri catre Talasie p 63-66

RUGACIUNEA CURATA

Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate.

De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea,

de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplaţia.

Cea dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi din nădejdea cea bună;

cea de a doua din dragostea dumnezeiască şi din
curăţia cea mai deplină.

Semnele prin care cunoaştem că
am ajuns la măsura celei dintâi le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este.

Iar semnele celei de-a doua stau
în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită, şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe
Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare.

Atunci, mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El.    

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL