SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL – 1352

La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de  13 august pomenim Mutarea Moastelor Sfantului Maxim Marturisitorul

 

 

III. COSMOLOGIA

 

1. Teoria logoi-lor

 

Cosmologia Sf Maxim este exprimata in mare parte in teoria sa referitoare la logoi, notiunea de logos ocupand in general un loc fundamental in gandirea sa si capatand aici o dezvoltare nemaiintalnita la Parintii greci.

 

Pentru Sf Maxim, logos-ul unei fapturi este principiul sau ratiunea sa fiintiala, ceea ce il defineste in mod fundamental, dar si scopul ei pentru care si exista. Pe scurt, ratiunea ei de a fi, in dublul sens de principiu si finalitate a fiintei sale. Pentru ca acest principiu si aceasta finalitate sunt in Dumnezeu, cuvantul logos are pentru Sf Maxim in primul rand un inteles duhovnicesc si nu se reduce la „logosul fizic”, asa cum il intelegea Aristotel.

 

Aceasta este definitia principala a noriunii de logos, dar trebuie cunoscut faptul ca pentru Sf Maxim toate insusirile fapturilor, atat ale fiecaruia in parte, cat si comune unora dintre ele potrivt speciei sau genului, tin tot de logoi, si acesti logoi sunt totodata cei care guverneaza relatiile fapturilor intre ele si care, in general, asigura ordinea si coeziunea universului, atat in ceea ce priveste miscarea lui, cat si in ceea ce priveste latura lui stabila.

 

Unitatea suprema a acestor logoi se realizeaza in si prin Logos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care este principiul si finalitatea tuturor logoilor. Logoii tuturor fapturilor au fost, intr-adevar, determinati cu totii de Dumnezeu in Logosul dumnezeiesc, Cuvantul lui Dumnezeu, mai inainte de toate veacurile si, asadar, inainte de a fi fost create fapturile; in EL sunt cuprinsi logoii din vesnicie si in EL subzista statornic, si prin ei toate cele create, mai inainte chiar de a veni la existenta, sunt cunoscute de Dumnezeu. Astfel , orice faptura, potrvit logosului sau propriu, exista potential in Dumnezeu mai inainte de a fi veacurile. Dar in mod real (in act) , potrivit aceluiasi logos, nu exista decat atunci cand Dumnezeu, in marea Sa intelepciune, a socotit ca e timpul sa o aduca la fiinta. Odata create potrivit acestui logos, tot potrivit aceluiasi logos Dumnezeu , prin pronia Sa, o tine in viata, ii actualizeaza potentialitatile si o conduce spre finalitatea ei, purtandu-i de grija, tot asa cum , prin judecata Sa, o mentine in deosebirea ei, care o distinge de toate celelalte fapturi.

 

Logoii fapturilor, chiar daca sunt in Dumnezeu si in jurul Lui, nu sunt totuna cu Dumnezeu. Sf Maxim nu numai ca subliniaza transcendenta radicala a Logosului in raport cu ei, dar afirma si ca ei insisi au fost pusi ca fundament de El. Altfel spus, ei nu sunt manifestari ale fiintei dumnezeiesti. Ei nu sunt nici Idei dumnezeiesti, in sensul platonician al termenului. Sf Maxim, urmand lui Pseudo- Dionisie, le numeste „voiri” dumnezeiesti, ceea ce inseamna mai ales ca ei sunt intiparirea in fapturi a vointei sau a intentiei dumnezeiesti cu privire la fiecare dintre ele si ca ei manifesta acest plan dumnezeuiesc in creatie. Denumindu-le astfel si raportand originea lor la „buna voire” a lui Dumnezeu, Sf Maxim le leaga clar de iconomia Sa, ca fiind de fapt o opera a vointei Sale, si se delimiteaza astfel net de o conceptie neoplatonica, care ar face din ele emanatii (sau productii necesare) ale fiintei dumnezeiesti, care, din acest motiv, ar fi conaturale cu Dumnezeu.

 

2. CREATIA

 

Dumnezeu este finalitatea in vederea careia toate fiintele exista, finalitate care nu este legata de nici un alt scop. In acest mod Sf Maxim afirma totala dependenta de Dumnezeu a creatiei si mai ales non-dependenta si absoluta transcendenta a lui Dumnezeu n raport cu ea. Exista un adevarat abis intre Necreat si creat, pe care Sf Maxim il exprima prin numerosi termeni, ca diferenta, distinctie/separare, distanta, interval. Asadar , nu in virtutea unei necesitati naturale, ci printr-o revarsare a bunatatii Sale. Dumnezeu a binevoit sa scoata fapturile din nefiinta, sa le intemeieze si sa li Se comunice, sa le dea fiinta si subzistenta.

 

Dumnezeu creaza fapturile prin propria Sa vointa – potrivit logilor lor pe care i-aconceput si care suntcuprinsi in El din vesnicie – la timpul potrivit fiecareia.

 

Singur Dumnezeu, Cel ce este mai presus de fiinta, este fara inceput, mai presus de orice conditionare de spatiu si timp, nemiscat, nenumit si nehotarnicit, infinit, desavarsit, existand in mod simplu si absolut.

 

Nici o faptura nu-si poate primi fiinta de la sine, si deci nici forma, nici materia din care e constituita nu pot fi necreate, infinite, eterne si nemiscate.

 

Orice faptura are, prin fiinta si prin nastere, un inceput. De aceea , orice faptura creata se situeaza intr-un timp si intr-un spatiu date, altfel spus este de la bun inceput conditionata in existenta sa de spatiu si timp.

 

Orice faptura creata raspunde pe deasupra si unui „cum”; ea nu este „simplu”, ci „intr-un anumit mod”, poseda anumite insusiri care o definesc si fac din ea o faptura circumscrisa, relativa, marginita. Orice faptura creata este, altfel spus, nedesavarsita, cu atat mai mult cu cat, neexistand mai inainte, ea vinela existenta si, asadar, are parte de devenire, mutare, schimbare, primind de la altcineva ceea ce-i lipseste.

 

Orice faptura creata este de asemenea supusa lui „cat”, altfel spus, cantitatii. Fiecare faptura exista impreuna cu alte fapturi si este circumscrisa si marginita de ele.

 

Toate fapturile create au o durata, sunt supuse unei ordini care defineste relatia lor (mai ales cea de coexistenta) cu celelalte fapturi, ca si o anumita pozitie.

 

Orice faptura creata este in miscare de la venirea ei la existenta, ca una care nu-si are in ea insasi sfarsitul sau, pentru ca nu-si este siesi cauza (singur Dumnezeu, Care este fara cauza, Isi are in sine insusi sfarsitul, si asadar nu are ceva spre care sa Se miste, si este dec nemiscat); faptura creata trebuie de aceea sa se miste pewntru a se implini si desavarsi, adica pentru a ajunge la sfarsitul ei, care este in afara ei si transcendent, si care este totodata cauza ei, si anume Dumnezeu. Doar atunci cand a ajuns la sfarsitul sau, miscarea ei poate inceta (pentru ca nu mai are „nici unde, nici cum, nici spre ce sa fie miscata”) si poate cunoaste stabilitatea care este totuna cu implinirea si desavarsirea sa. Aceasta conceptie, nascuta din critica origenismului, ocupa un loc central nu doar in metafizica si cosmologia Sf Maxim, ci si in invatatura sa duhovniceasca.

 

Miscarea care caracterizeaza orice natura creata este cea a puterii sale a carei lucrare sau energie tinde catre sfarsitul care-i este propriu. Din punctul de vedere al miscarii, nici o faptura nu este fara cauza; ci ea lucreaza prin cauza prin care si pentru care se afla in miscare. Nelucrand de la sine si nefiind miscate de la sine , fapturile create sunt patimtoare, si numai cand ajung la sfarsitul lor au parte de nepatimire, care este totodata nemiscare, stabilitate sau odihna. Acest sfarsit este Dumnezeu, sau mai exact „infinitatea din jurul lui dumnezeu” (adica energiile dumnezeiesti), Dumnezeu Insusi (adica ipseitatea sau fiinta Sa) ramanand mai presus de aceasta infinitate.

 

De notat faptul ca miscarea nu caracterizeaza doar fiecare fiinta in parte, ci intregul univers, potrivit uni proces de dilatare si de contractie.

 

Sf Maxim are asadar, o viziune profund dinamica despre universul intreg si despre fiecare dintre fapturile create, fiecare creatura si tot universul fiind concepute ca animate odata cu venirea lor la existenta de o miscrae care le indreapta spre Dumnezeu, pentru a-si afla in El implinirea.

 

Existenta fiecarei fiinte si timpul acestei existente sunt de aceea concepute ca o distanta si un interval care separa venirea ei la existenta de stabilitatea la care va ajunge atunci cand isi va afla in Dumnezeu sfarsitul si implinirea, si  pe care ea trebuie sa o strabata miscandu-se. Aceasta distanta si acest interval corespund celui de-al doilea termen al triadei genesis-kinesis-stasis, dar si celui de-al doilea termen al acestei triade alnaloge inceput-mijloc-sfarsit. In infinitatea la care omul trebuie sa ajunga dupa depasirea celor marginite, nu va mai fi interval: in stasis, diastasis va fi desfiintat.

 

Departe de a fi semnul unei caderi, cum cugetau origenistii pe linia platonismului si a neoplatonismului, miscarea este, asadar, un dar providential al lui Dumnezeu facut creaturilor Sale pentru a permite desavarsirea si implinirea lor; pentru fapturile inzestrate cu ratiune ea este totodata o cale de a -si pune in lucrare libertatea, distanta care le separa de Dumnezeu fiind pentru ele insusi spatiul de manifestare a libertatii si realizarii lor spirituale, altfel spus spatiul de actualizare voluntara, in existenta lor, a ceea ce potential este deja realizat in logosul firii lor.

 

Extrase din J. C. LARCHET

Sfaturi despre rugăciune la Sfântul Isaac Sirul

Vorbind despre rugăciune, Sfântul Isaac Sirul spune că ea este „cerere, grijă şi dorirea de ceva: fie izbăvirea de relele de aici sau de cele viitoare, fie dorinţa celor făgăduite sau cererea a ceva prin care omul să fie ajutat să se apropie de Dumnezeu. În aceste mişcări se cuprind toate formele rugăciunii“ („Cuvinte către singuratici“, pp. 171-172).

Rugăciunea curată (continuă) este mai importantă decât orice altă slujbă,

de aceea el scriind pentru monahii eremiţi, care după o perioadă petrecută în mănăstiri s-au retras în singurătate, arată că ei trebuie să urmărească ceea ce este mai important, astfel că

acela care a primit rugăciunea curată nu greşeşte dacă va neglija slujba canonică,

pe când dacă a primit-o în parte, în cealaltă parte trebuie să împlinească slujba canonică, căci împlinind-o pe aceasta cu râvnă vei fi luminat din nou şi vei ajunge la rugăciunea curată continuă. „Când e vremea unui lucru de seamă, nu te întoarce spre un lucru neînsemnat, spunea în chip acoperit fericitul Marcu Ascetul, fiindcă ştia că nu toată lumea atinge rugăciunea curată. Dar cei care o ating învaţă din dulceaţa ei că nu este lucru mai mare decât ea. Când eşti lipsit de ea, atunci e bine să nu neglijezi slujba canonică. Dacă ai primit-o în parte, atunci în cealaltă parte ţine slujba canonică până la ultima suflare; căci râvna ta pentru slujbă te va face să fii luminat din nou şi să ajungi la rugăciunea continuă“ (ibidem, p. 239).

Sfântul Isaac mai arată că lucrarea de căpetenie este cea a meditaţiei, a contemplării şi a rugăciunii lăuntrice,

pentru că virtuţile sunt desăvârşite de cunoaştere,

altfel sufletul este în întuneric.

Virtuţile exterioare sunt considerate bune pentru oamenii din lume

şi pentru cei din chinovii,

pentru a ajunge la lucrarea ascunsă.

Fără a neglija pravila de rugăciune, la care sfântul ţine ca reacţie împotriva messalienilor care pretindeau că rugăciunea curată este suficientă faţă de orice lucrare, însă

cel singuratic nu trebuie să se ocupe peste măsură de rânduiala psalmilor,

atunci când va fi atras mai presus de el,

pentru a înţelege sensurile duhovniceşti ascunse în versete.

Rugăciunea trebuie să-l introducă în lucrarea ascunsă, în adâncul său, în inima sa, unde se află Sfânta Sfintelor.

De aceea, urmându-l pe Sfântul Marcu, el precizează:

„Făptuirea trupească însoţită de o minte nelucrătoare e deşartă şi nefolositoare,

şi adevărate sunt cuvintele fericitului Marcu Monahul: «Mulţi sunt cei care socotesc că lucrează dreptatea, dar care prin gândurile lor rele îşi surpă faptele bune»“

(Despre legea duhovnicească, p. 250).

(Pr. dr. Gheorghe Ionaşcu)

ziarullumina.ro/cuvant-din-amvon/sfaturi-despre-rugaciune-la-sfantul-isaac-sirul

1352 – SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL

La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul

 

 

SFANTUL MAXIM 1352

La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul

1351 – MUTAREA MOASTELOR SFANTULUI MAXIM

La 1351 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2013, in ziua de 13 august pomenim Mutarea Moastelor Sfantului Maxim Marturisitorul .

In acest an 2013 s-au implinit 10 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Galeriu, pe 10 august, IAR INMORMANTAREA A FOST PE 13 AUGUST.

Sinaxar

Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a trăit între anii 580 şi 662, a fost un monah şi un mistic renumit, autor de opere teologice, o parte din ele cuprinse şi în Filocalie. Acesta nu a cedat presiunilor împăratului de a accepta monotelismul şi monoenergismul, învăţături care spuneau că în Hristos a fost o singură voinţă şi o singură lucrare. Sfântul Maxim a mărturisit adevărata credinţă, învăţând că în Hristos sunt două voinţe şi două lucrări conforme celor două firi, umană şi dumnezeiască. Ca urmare, spre sfârşitul vieţii a fost exilat în Tracia şi i s-au tăiat mâna dreaptă şi limba pentru a nu mai mărturisi Ortodoxia. După ce a fost condamnat monotelismul la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol din 680-681, a fost posibilă şi aducerea moaştelor Sfântului Maxim Mărturisitorul la Constantinopol.

 

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL

La 1351 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2013, in aceasta zi de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul .

POMII RAIULUI ( I )

FILOCALIA 3   PROLOG

Caci nu poate sluji cineva zidirii, daca nu cultiva trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, daca nu-si curateste sufletul prin virtuti. Deci prin grija de trup omul savârsind slujirea cea stricacioasa, si umplându-se împotriva sa de iubirea trupeasca de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetata placerea si durerea. Caci mâncând mereu din pomul neascultarii, încerca în simtire parerea (cunostintei) binelui si raului, amestecate în el. Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si a raului este zidirea cea vazuta, nu s-ar abate de la adevar. Caci împartasirea de ea produce în chip natural placerea si durerea.

Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si a raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea . Deci contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce se împartasesc de ea trupeste li se face dascal în ale patimilor, facându-i sa uite de cele dumnezeiesti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împartasirea de ea
Asa trebuie înteles aici pomul acela, dupa o tâlcuire pe care o pot primi toti. Caci întelesul mai tainic si mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistica, noi trebuind sa-l cinstim prin tacere. Eu am amintit aici de pomul neascultarii doar în trecere, vrând sa arat ca necunoasterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al carei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc.
Caci în jurul acesteia se învârteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii din pricina carora s-a introdus în viata oamenilor tot namolul relelor ce dainuieste `n chip felurit si pestrit si-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Intrucât experienta îl învata ca e cu neputinta sa ajunga sa aiba necontenit placerea ca tovarasa de viata si sa ramâna cu totul neatins de durere.
Iar izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mântuire este dragostea adevarata, cea din cunostinta, a lui Dumnezeu si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de lumea aceasta. Prin aceasta lepadând pofta de placere si frica de durere, ne eliberam de reaua iubire trupeasca de noi însine , înaltati fiind la cunostinta Ziditorului. In felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi însine, pe cea buna si spirituala, despartita cu totul de grija de trup, nu vom înceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi însine , cautând pururea sa ne sustinem sufletul prin Dumnezeu. caci aceasta este adevarata slujire si prin ea îngrijim cum trebuie si în chip placut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuti.
Deci cel ce nu doreste placerea trupeasca si nu se teme deloc de durere, a ajuns nepatimitor. Caci deodata cu acestea si cu iubirea trupeasca de sine, care le-a nascut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea si prin ele, împreuna cu nestiinta, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Si asa s-a facut întreg slujitor al binelui ce persista permanent si e mereu la fel, ramânând împreuna cu el cu totul nemiscat. Asa oglindeste cu fata descoperita slava lui Dumnezeu, ca unul care priveste în lumina ce straluceste în sine slava dumnezeiasca si neapropiata.
Deci odata ce ne-a fost aratata de Cuvântul calea cea dreapta si usoara a celor ce se mântuiesc, sa tagaduim cu toata puterea placerea si durerea vietii de aici.

INCEPUTUL VAMESULUI SI AL FARISEULUI

Inaltimea trairii crestine, cu puteri de dincolo de natura umana, se arata in noul statut cerut dreptului din Vechiul Testament, de a se ridica la desavarsire, la indumnezeire, adica la iubirea jertfelnica, prin care sa poata primi pe vames si sa intre intr-o relatie cu el, pentru mantuirea tuturor.

Numai jertfa de sine a dreptului, bazata pe puterea INVIERII, poate acoperi cu iubire slabiciunile lasate in firea vamesului de multele lui patimi.

De aceea este atat de paradoxala pedagogia iconomica a mantuirii , prin care tot dreptului, care deja se jertfea , i se cere o jertfa si mai mare, pentru ca astfel se apropie mai mult de Dumnezeu, adica de modelul de chenoza si de JERTFA a lui Hristos, iar acestei jertfe a dreptului i se impartaseste din puterea mantuitoare a INVIERII, prin modelul careia este salvat si vamesul.

Iar fariseul arata neputinta firii umane de a intelege aceasta noua putere de jertfa care i se cere, pentru ca nu vrea sa primeasca iubirea noua daruita prin Hristos TUTUROR, adica si vamesilor care nu se mai puteau ridica singuri din patimi, si trebuiau ajutati de jertfa lui Dumnezeu si a fariseilor.

Paradoxul neputintei dreptului, a fariseului, de a se jertfi pe sine mai mult, desi el primise mai mult si avea de unde sa dea , ne inalta la alt paradox , cel al comparatiei intre indreptatirea primita de vames dupa rugaciunea lui de pocainta, considerata mai mare fata de indreptatirea de dupa rugaciunea de multumire a fariseului, pentru ca de fapt prezenta lui HRISTOS redefinea standardele pacatului pentru drepti , de la calcarea legii prin fapte la “tot ce nu vine din incredintare este pacat”, adica de la inaltimea revelatiei Noului Testament, a jertfei ce duce la INVIERE.

DESPRE IUBIRE

Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a
sufletului datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre
lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu.

Dragostea este născută de nepătimire

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa
Lui şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

Cel ce are mintea pironită în dragostea de
Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul
său, ca pe ceva străin.

Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e
născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că
nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

Când mintea porneşte în focul dragostei spre
Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru
oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea
nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de
Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele,
când răsare soarele.

Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea
dumnezeiască. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată.
Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din
toate cele ce sunt.

Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţă
dumnezeiască şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte
nemărginirea dumezeiască, atunci copleşită de prezenţa
dumnezeiască, se trezeşte la simţirea smereniei sale
asemenea dumnezeiescului Isaia şi rosteşte cu uimire
cuvintele Proorocului: «O, nenorotitul de mine! Sunt
pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în
mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu
ochii mei pe împăratul Domnul Savaot».

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu
iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are
plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea
când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu
bucurie mare şi negrăită.

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL

TREPTE ALE URCUSULUI DUHOVNICESC

 

18. Cel ce se roagă nu trebuie să se oprească vreodată
din urcuşul spre înălţime, care duce la Dumnezeu. Căci
precum ca un urcuş din putere spre putere trebuie înţeleasă
înaintarea în lucrarea virtuţilor şi ca un şi mai mare urcuş
din slavă în slavă sporirea în cunoştinţele duhovniceşti ale
contemplaţiei şi trecerea de la litera Sfintei şi
dumnezeieştei Scripturi la duhul ei, tot aşa trebuie să facă
şi cel ce a ajuns în locul rugăciunilor: să-şi ridice mintea
de la cele omeneşti şi cugetul sufletului spre cele mai
dumnezeieşti;…

SFANTUL MAXIM , FILOCALIA PAG. 209

 
Aici apar mai întâi iarăşi cele trei trepte, din care ultima aici e
numită a rugăciunii: a) făptuitorul, b) cunoscătorul şi c) rugătorul, care
e mai aproape de Dumnezeu. Primul trebuie să înainteze din virtute în
virtute (virtutea e numită aici putere). Al doilea, din cunoştinţă în
cunoştinţă, la o tot mai duhovnicească şi mai adâncă înţelegere a
raţiunilor divine din natură şi Scriptură. Al treilea, care s-a ridicat
peste cele de la rnijloc, direct la cele dumnezeieşti, să înainteze spre
cele ce sunt tot mai dumnezeieşti. Energiile dumnezeieşti coborâte la
noi sunt infinite, dar ele se întind în sus până în sânul fiinţei divine pe
o scară infinită. Căci fiinţa divină este „de infinite ori infinit” rnai
presus de energiile Sale infinite (Capit. theol. I, 49).
Energiile acestea, acomodate treptelor noastre de înţelegere şi de
cuprindere şi necesităţilor creerii şi guvernării unor făpturi finite, sunt
Sofia sau Dumnezeu coborât lângă lume. În cuprinsul ei se face
urcuşul etern al oamenilor şi al îngerilor. În acest sens spune Sf.
Grigorie de Nisa în „Viaţa lui Moise” că pe de o parte omul „stă” în
urcuşul lui (se opreşte), adică nu mai cade de unde este, dar pe de alta
înaintează etern. Această înaintare necontenită e descrisă şi în cap. 19.

nota, PARINTELE STANILOAE