Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a
sufletului datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre
lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu.
Dragostea este născută de nepătimire
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa
Lui şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor.
Cel ce are mintea pironită în dragostea de
Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul
său, ca pe ceva străin.
Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e
născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că
nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.
Când mintea porneşte în focul dragostei spre
Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru
oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea
nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de
Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele,
când răsare soarele.
Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea
dumnezeiască. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată.
Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din
toate cele ce sunt.
Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţă
dumnezeiască şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte
nemărginirea dumezeiască, atunci copleşită de prezenţa
dumnezeiască, se trezeşte la simţirea smereniei sale
asemenea dumnezeiescului Isaia şi rosteşte cu uimire
cuvintele Proorocului: «O, nenorotitul de mine! Sunt
pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în
mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu
ochii mei pe împăratul Domnul Savaot».
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu
iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are
plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea
când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu
bucurie mare şi negrăită.
SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL
inceputbun 